Cum am inceput sa alerg

Pentru mine alergarea are o data precisa – am fost un copil cuminte, deci nu alergam.

In primavara lui 2013 lucram la o firma de telecomunicatii si am suprins o discutie intre doua colege despre un cros care tocmai se intamplase in oras.

Si am fost surprinsa sa mi se spuna: Ce mare lucru, oricine poate alerga 21 kilometri. O iei treptat si cresti numarul de kilometri de la o alergare la alta. Ba chiar sunt unii care alearga pe munte.

Si aici am facut clic.

Am dat search pe net, da, sunt unii care alearga pe munte.. si arata super tare, jumatate sportivi – jumatate spartani. Am decis ca vreau si eu. Si daca va trebui sa invat sa alerg pentru asta, asa va fi.

Deci mi-am luat minimul necesar (o pereche de adidasi), am masurat pe google maps distanta de la blocul meu pana la cea mai apropiata intersectie si i-am dat drumul.

Probabil faptul ca am alergat pe strada m-a invatat cu umilinta. M-am oprit dupa 500m.

Au urmat apoi 3km, la fel de chinuiti. Am inceput sa alerg si pe traseul de intoarcere, 5km. Eram in grafic. Si apoi, dupa o tura de noapte la 911, am depasit linia. Locuiam pe Brancoveanu si bulevardul meu se oprea direct in parcul Tineretului. Mi-am alergat traseul pe trotuar, si apoi am intrat ¨putin¨ in parc. Si asta a schimbat totul.

Dupa atatia ani de cafea si asfalt, uitasem cat de mult imi lipseau copacii si orizonturile deschise. Am facut 10km atunci, ma tot invarteam prin parc – de bucurie. Muntii.

Asta ar fi o poveste de succes, doar ca prima alergare montana a venit 3 ani mai tarziu si am trecut inainte pe la un semi-maraton de asfalt, unde am aflat cum e organizat un eveniment si ca pot gestiona 21km in miscare continua.

Din matematica mea simpla, anduranta era de ajuns.

Pe partea de nutritie, mai mult mancam pentru ca alergam si nu mancam ca sa alerg. Am avut noroc ca alergarea implica un consum mic de calorii.

Echipamentul meu: un short negru si un tricou albastru.

Pe partea de planificare si gestionare a efortului – alergam cat si cum puteam. Doar ca pentru mine erau activitati necesare, nu antrenamente.

Totusi cred ca bazele pentru hobby-ul meu din ultimii ani au fost in timpul cursurilor din Franta. Atunci m-am inscris la o ora de inot si nu am putut sa nu observ cat de bine activitatea fizica tempera activitatea din timpul zilei. O ora in apa si eram alta persoana.

Ei bine, acele endorfine si acea reintoarcere in corp le-am regasit peste cativa ani la alergare.

Peste 7 mari si 7 tari, ca in poveste. Doar ca marile au trebuit inotate si muntii alergati.