Noapte.
Respira. Aerul ii intra in plamani, dar plamanii ii sunt straini. Nu respira aer; noaptea… o respira pe ea.
Paseste. Pasii ii sunt straini mintii. Paseste repede, fara sa simta asfaltul sub talpi. Fara sa simta cum distanta se micsoreaza. Distanta nu se micsoreaza niciodata.
Un curent bland de aer o inconjoara. Nu-si da seama daca e vant, sau e aerul pe care in miscare, il lasa in urma ei. Mereu, mereu, aer strat peste strat, lasat in urma ei.
Stie ca in miscare… e frumoasa. Ochii ii sclipesc, obrajii ii sunt in flacari, durerea nu o poate ajunge daca e in miscare, lacrimile nu-si gasesc izvorul, daca e in miscare…
Parul i se unduieste si se revolta; complimentandu-i pasii, se preda vantului. Are breton, apoi nu mai are, apoi are unduiri, apoi unduirile dispar. O mie de fetze, o mie de sentimente… vantul ii aranjeaza parul dupa voia sa, dupa mii de femei si sentimente. O cuprinde, si ea se lasa cuprinsa. O face victorioasa,si-apoi infranta; o acopera in rusine, o descopera in curaj; o ridica in disperare si o paraseste intre lacrimi.
Dar nu se opreste.
Stie ca atata timp cat se misca, indeparteaza toate acele fapte si sentimente ce nu-i apartin. Atata timp cat se misca, pasii sunt singura justificare a prezentului; singura explicatie adusa trecutului. Pasii sunt singura dovada a ceea ce simte.
Si nimeni, absolut nimeni… nu ii va interzice pasii.
***
Va fi prima noapte din multe altele asemenea ei care vor urma. Si, in frumoasa ei disperare, nu isi da seama ca tocmai a atins ceva ce oamenilor le este interzis. Fructul oprit, pacatul in forma sa absoluta…
Va ajunge sa-l caute mai apoi ca pe un drog, ca pe singura ei salvare. Va invia mortii si va muta muntii. Va sfida orice regula si orice limita, din fiinta ei si din legea firii.
…Totul pentru a redescoperi gustul infinitului. Mereu pierdut si totusi regasit de fiecare data, capricios si dement, dulce, rascolitor… Un pacat, dupa cum va descoperi ea curand, profund solitar.
TOAMNA
A fost o vreme cand toamnele erau dulci. Cand umbrele si stralucirile aurii ale zilei erau pline de blandete, cand copacii se asortau cuminti sub razele ingaduitoare soarelui; un soare care le saruta frunzele in culori de galben, rosu, ruginiu, si-apoi mureau.
Sub soarele bland, care chema toata suflarea la moarte, cafeaua era singura care o invata sa respire din nou.
Nu era timp pentru ce simtea. Nu existau oameni pentru ce simtea. Trebuia mereu sa fure momente din prezent pentru a desfasura acea parte din sufletul ei care stia drumul catre infinit. Si odata atins, odata ce isi aducea aminte ceea ce ziua o facea sa uite, il cauta pe cel care, nu demult, ii promisese ca lumea, lumea ei, chiar exista.
El. Singura dovada a infinitului dinauntrul ei.
Si toamna cotropea parcurile… Pe vremea aceea, pasii ei inca isi mai respectau destinatia. Intre cladiri, autobuze, strazi, viata i se desfasura linistita si blanda. La fel ca soarele care domolea umbrele. Comoara ei era inca acolo… Putea sa ajunga la ea oricand. Nu avea nevoie de nimic altceva.
IARNA
Era frig? Sau macar a nins?
Nu stia.
In trei luni, schimbase trei orase. Strabatuse distante de sute de kilometri.
Nu stia de ce. Stia doar ca asa trebuie. Si ca, oriunde va ajunge, va trebui sa faca fatza la ce se intampla. Pasii… destinatia… Drumul inapoi. Totul, in perfecta ordine.
In camera, caldura amesteca mirosurile corpurilor si imbacsea aerul. Cine mai era acolo? Rude, cu expresii variate, miscandu-se dupa logica unor discutii purtate pe holuri.
Era ceva in neregula, dar nu detecta la ceilalti niciun pic de ingrijorare. Doar ipocrizia omului care isi face datoria, amestecata cu plictiseala si dezgust.
Oameni pe care ii vedea de 3-4 ori pe an, inghesuiti acum intr-o singura camaruta.
Iar ea nu stia nimic.
Nu o privea nimeni in ochi. Toti i se adresau pe un ton plangacios, sters. I se explicau niste lucruri cu voce controlata, lucruri care nu aveau nicio legatura cu ea si cu ce simtea. Ce simtea? Prefera sa nu spuna. Nu era nimic legat de ei. Nu era nimic la care ei sa aiba vreun raspuns.
Intr-un final, au plecat. Era primavara…
PRIMAVARA
Camera devenise mult prea mica. Ar fi vrut sa spuna cuiva, oricui, ce simte. Nu stia foarte bine cum functioneaza asta, credea ca odata ce cuvintele vor ajunge la suprafata, odata ce starile vor prinde o forma si vor fi trimise catre altii, atunci vor disparea. Sau se vor intoarce inapoi imblanzite…
Au urmat oameni. Multi oameni… care nu si-au dat seama niciodata cat au fost de importanti in a-i salva pacatul. Sau poate dorea sa lase ceva din ea in ceilalti… nu foarte mult. Nu atat cat sa-si tradeze secreta sete pentru infinit.
Infinitul ramasese al lui.
Si totusi, de mult timp, ea nu mai gasea drumul inapoi catre acel infinit. Sentimentele acelea erau ferecate adanc in interior. Existau, da, stia ca inca mai existau, dar pierduse drumul catre ele.
Iar el, devenise brusc un pion in micile ei jocuri de societate. Reactiona la provocari, pentru o miime de secunda, dar apoi il pierdea din nou… Scheme, atat de multe scheme suprapuse. Roluri si replici diplomate, care sa ascunda si sa dezvaluie la timpul potrivit exact ce era de aflat pentru ca povestea ei sa continue. Pentru ca infinitul ei sa ramana.
El, si povestea lor, erau singurele dovezi ca infinitul ei exista. Singura legatura intre infinitul ei si o realitate niciodata trecuta, ci omniprezenta. Prin cuvinte, prin ce simtea ea. Prin ce era inauntrul ei.
Atat avea: cuvinte si sentimente. Singurele ei arme impotriva uitarii si damnarii celorlalti.
Nici nu si-a dat seama cand el a incetat sa mai existe…
VARA
Rolurile si scenariile au inceput sa o plictiseasca.
Incerca din rasputeri sa redescopere povestea, asa cum a trait-o atunci. Nu mai reusea. Atatea minciuni, atata trecut… Atatea cuvinte. Cuvintele i-au ucis sentimentele. A convins cu ele atatia oameni. Acum, ea obosise… Dar stia ca povestea traia prin ei. Prin increderea lor…
Iarba era tzepoasa si uscata, amestecata cu muschi, licheni, si paianjeni si furnici. Statea pe spate si incerca sa-si dea seama cum ar fi putut sa readuca inapoi ce era al ei. Cum sa-si recupereze infinitul.
Nu reusea. Gasea doar urmele propriilor ei cuvinte, urmele povestii pe care ea a spus-o de atatea ori. Daca vreodata a fost ceva acolo, acum existau doar amintiri. Amintiri insotite de o senzatie extrem de dureroasa, de sufocare, dor, sfasiere… Aceeasi senzatie, inghetata in timp. Dar acum, senzatia exista doar prin el.
A fost odata, cand mai intai cobora adanc inauntrul ei si-apoi i se oferea lui, incarcata de toate roadele abisului. Acum… sufletul ei exista doar prin el. Imaginea lui era singura care o mai facea sa traiasca, sa simta… singura care ii arata calea spre abis.
Si apoi, el… s-a incarcat cu toate pacatele banale ale lumii. Imaginea i s-a deformat, a devenit si el banal, tern, concret, limitat de zidurile pe care, demult, el insusi le-a impus altora.
Iar singura poarta catre infinit s-a inchis. Definitiv.
